33

Am un dor de duca si de fuga care nu stiu de unde vine.

Cu lucrarea despre S. si despre mecanicile sufletului care ne lasa bucati cu tema de a ne aduna singuri inapoi, am reusit sa respir liber.

Gandul meu acum este daca nu cumva voi reusi sa fiu artist doar atata timp cat voi avea rani de vindecat. Norocul e ca am multe, ca drumul catre mine va fi lung. Cand ma uit la capatul lui … nu mai vad creatie. Ma vad facand lucruri mici, simple si pline de drag intr-un atelier linistit si departe de lume, dar nu creatie. Aparent folosesc abilitatea asta in mod strict terapeutic.

Oricum eliberarea asta m-a lasat cu un dor de duca fantastic. As fugi oriunde. Da, e escapism. Poate. Nu stiu. Unde fug simt ca mai degraba se face liniste si ma conectez la mine. Alta terapie. Si muntii sunt terapie. N-am fost niciodata atat de des la munte ca in ultimele luni. La cabane simple, la cort, mancand sanvisuri si pateuri, urcand pana explodeaza muschii, dar cu mintea curata si cu cel mai tamp zambet pe fata.

As fugi intr-o tara straina, as trai simplu si-as face voluntariat pe nimic. As trai intre oameni cu nevoi simple. As trai intre zambete si vieti necomplicate. M-as bucura doar ca rasare soarele, ca am muncit, ca-s epuizata fizic.

M-as duce intr-un loc in care oamenii n-au asteptari.

 

 

32

Ei imi spun, unul cate unul, “artisto”. Ma amuza titulatura asta pe care invat sa mi-o asum incet incet.

R., din nou, dupa 3 luni si jumatate. Ca focul.

Imi lasase usa intredeschisa cand am iesit din lift. Isi facea de lucru in bucatarie. Il sarut aproape timid pe buze.

– Ce-i asta? Saruta-ma. Ai uitat cum sa ma saruti de cand nu m-ai vazut?

Si m-a sarutat de m-am simtit ingenuncheata.

– Deschide ochii.

Isi tinea gura intr-a mea de-mi taiase respiratia si-si facea de lucru cu mainile pe mine si-mi cerea sa tin ochii deschisi.

Are ceva extraterestru in privire in starea asta.

Si e … dezarmant cand zambeste in afara ei. Absolut dezarmant.

31

La prima cafea mi-a intrat in spatiul personal atingandu-mi bratele, si parul si umarul. Laudandu-mi pielea.

La a doua s-a asezat chiar langa mine, atingandu-ma cumva in permanenta. Vorbeam banalitati cand m-a muscat de ceafa, ramanand apoi asa aproape, adulmecandu-ma, intrebandu-ma ce parfum port. Ziua. Într-un loc public. Am incremenit.

30

Mi-a scris G., G. cel din garsoniera din Calarasi, ca vine in tara. M-a sunat ca e in tara. Vine in Bucuresti. Maine. Sa ne vedem, zice. Ii e dor de mine. Ce-o fi facut cu vina? Sa ne vedem. Da, maine.

Am sa il duc, cred, in F.K. N-am fost de cand s-a redeschis. N-am simtit nevoia. Am crezut ca am gasit acolo oameni liberi, dar i-am descoperit doar speriati si scaldati in vina. Asa ca am devenit precauta. Cand gasesc oameni de-mi par liberi le dau tarcoale pana ma prind daca e libertate sau frica.

V. mi-a parut liber. I-am incurcat culoarea ochilor ce ma fixau drept cu libertatea. Pana mi-a zis a doua zi incurcat ca el nu face sex asa. Gasea fantastica o noapte beata, cel mult mediocra. L-am trimis acasa la femeia lui chiar dupa ce a insistat sa ramana. Era 11.00, lipsise toata noaptea de-acasa, era mahmur, dar vroia sa stea.

Dupa ce uitasem tot, a avut grija ca ea sa afle de mine. Din vinovatie. Intre timp imi devenise prietena. Am pierdut-o.

Am aflat asa ca nu era liber. Cand m-a sunat sa ma cheme la el, din nou, l-am intrebat daca mai are de gand sa se simta  vinovat. Nu stia. Nu m-am dus.

Intre timp, cu alte femei-copile, pare sa fi invatat sa nu se mai simta vinovat. Sau poate ele il iubesc cuminte si la fel de vinovat. Si gasesc poezie in vina si sunt mandri de asta. Dar adevarul e ca poezia e calduta. Libertatea e furtuna. Sa stai drept in furtuna se invata greu. Se suporta greu.

Femeia lui vine cu mine la sala. Schimbam banalitati. Nu mai suntem prietene, desi ea pare sa incerce. Intr-o seara, cand bause un pic prea mult vin, mi-a spus ca nu ne poarta pica si ca ar vrea sa ne reimprietenim. Eu stiu prea multe si nu pot spune nimic. Mi-e mila, cred. Sau nu stiu ce. De ea, de el, de toti care se mint ca traiesc frumos si liber si se impiedica in vini. Or creste. Le-o veni vremea. S-or face frumosi si liberi. Ii astept cu zambetul la locul lui. Poate atunci o sa avem ce sa ne spunem.

Asa ca parca-i potrivit sa-l duc pe G. acolo. Parca.

29

Am stat opt zile in Vama, am vanat locurile si emotiile care fac locul asta acasa. Le-am gasit.

Am ajuns acolo la finalul unei saptamani epuizante emotional, dar mai ales fizic. In prima noapte m-am tinut de pereti sa ajung la baie, nu de alcool ci de epuizare. Am vezica unei fetite de 10 ani, asa ca m-am trezit, chiar si in starea aia de epuizare, de 3 ori sa merg la baie. Si nu mi s-a intamplat pana acum sa ma tin de pereti si sa merg in zig-zag, scuturandu-mi capul sa nu adorm in picioare, din pura oboseala. Dupa 3 zile cu 7-8 ore de somn insa, corpul imi era refacut si somnul mi-a redevenit agitat. Habar n-am de unde poate corpul meu atat cat poate. Dar poate. Sunt mandra ca poate. Dar macar de-ar dormi dracului … sa nu fie nevoie sa ma epuizez ca sa am somnul linistit.

Pentru prima data, la finalul celor opt zile, nu mi-a fost dor de confortul din casa de la oras cum se intampla de obicei. Am simtit intoarcerea spre Bucuresti ca pe o rupere nedreapta. Asa ca am dormitat tot drumul spre casa. Numai sa nu vad. Sa nu simt. Apoi mi-am tinut nisipul in par inca doua zile.

Dragosteala cu M. se transforma uneori intr-un soi de meditatie calda. Ii stau deasupra, cu spatele drept si ma misc cu ochii inchisi, incet, fara sa reusesc sa-mi calmez insa pulsul, ii simt din cand in cand mainile plimbandu-se pe piept sau pe spate, alunecand printr-o pelicula de transpiratie. Ca si cum s-ar juca in mare. Termin zgomotos si cu bucurie de cate ori imi permite corpul, de tot mai multe ori in ultima vreme. La final sunt extenuata si plutesc intr-un soi de amorteala dulceaga. Imi imaginez ca asa se simte nirvana. O intimitate perfecta care se intinde pana in varful degetelor de la picioare.

Si intimitatea asta e numai a lui. Numai cu el.

Aseara ne intorceam acasa dintre oameni, noi doi de mana, vorbeam domol despre ale noastre si se intreba daca vom supravietui impreuna pana la finalul acestei nebunii. Cumva dubiile mele in privinta asta sunt minore, practic inexistente.

28

N-am mai scris de mult timp si parca am inca terminate cuvintele. Plutesc intr-o stare indecisa emotional. Ca restul sunt bune. Foarte chiar.

Prezenta si existenta lui M. reuseste sa ma fericeasca si sa ma aduca pe calea cea buna. Imi amintesc constant ca doar de el am nevoie in final. In rest sunt amortita si la prieteni si la oameni de alta natura. Prietenii nu-i mai tin cu forta. Ii las sa plece si plecarile lor ma dor punctual, apoi ma scutur si ma eliberez. Am invatat asta de la S.

Simt nevoia, cumva din nou, a unui om care sa ma dezmorteasca. Simt periodic pe limba pofta de om nou, ca pe pofta de dulce, apoi imi dau seama ca-s mai lenesa ca o pisica si vor trebui sa vina la mine daca ma vor.

Scriitorul imi e departe, desi vorbim aproape zilnic. A capatat cumva o dimensiune abstracta. Dar scrie bine, bine de tot. I-as fi Anais de ocazie, iar el ar fi un Miller mai putin vulgar. Si-a reinchiriat deja apartament pentru 2 luni in Bucuresti spre finalul anului. Imi zice ca-i obsedat de mine si tot ce sunt. Imi place asta, ma gadila in toate felurile in care am nevoie sa fiu iubita. Si ma ia dorul cand imi trimite cate-un mesaj inregistrat si-i aud vocea sau ii recunosc accentul prin cate-un film. Dar e o prezenta abstracta in care nu pot sa cred. Sau in care, probabil, voi crede periodic.

27

We are shadows avoiding losing ourselves in dark corners, finding each other at dusk. Utter darkness and light should be avoided.

Read a third of C.’s novel today. I must admit I am overwhelmed.

We do manage to find each other in this world, no matter how far, as if there’s this magic around us.

We talked and still talk for an unending number of hours. He’s gone now. I feel this urge to follow him. I am mesmerized. From time to time I think about these last four weeks and I feel like crying. And I strangely can’t understand why.

Something tremendously important is happening.

26

I told him I was happy he’s leaving so soon. In a way.

Last night I still believed that. It is for the best definitely. I am slowly falling. If he would stay any longer I’d be lost and his leaving would break me for a while. Maybe it will anyway. Maybe it’s already too late.

I feel like I’m gathering travelers. Not passengers. Travelers. They remain inside me but always go away. Come back from time to time. Once a year or maybe more seldom than that, stay a while, remark their tracks on my soul then leave me alone with the sweet burden of my lonesome love for them.

I am here. Always waiting. I am love.

25

My English posts are for C.

C. is a writer. And C. is american. And C. is not afraid.

Yesterday, after more than a month since we last talked, D. sends me a link for a song. A love song of course. He sends it and disappears. And R. keeps sharing on FB articles about what love and perfect relationships look like. You know the type, the classic-cliches about love. Though he invited me at his place when he was still in one. He says nothing to me. We had an amazing time together and yet the second I talked about the mere possibility of feelings he ran away. He fucked like a man and like he had fire in his veins. Still a boy at heart though.

I call them passengers. Although they could be so much more to me. If I let them get close it’s because they could be more. They can’t though. Apparently fear makes children of them all. Takes all of their power away. Makes them regress into these scarred little creatures.

Some of them may tell you that they can’t love or feel. Bullshit. We are made to feel. This is the essence of our humanity.

To fly. To fall. To shatter and come back stronger. Deeper. With some new light in our eyes.

And C. is not afraid.

Dazed and confused he says. But not afraid.

And, by the god I don’t even believe in, his curiosity dazes me. And amuses me. Keeps me there for hours. The first 2 dates we’ve talked for 13 hours. I counted. Felt like we didn’t even stopped for air, only for wine.

The way he loves is as curious. I felt him all over me. Helps that he’s tall. Finally met my tall dark stranger. His gaze forever searching for every little detail. His mouth never stopping. His questions keeping me in focus. I haven’t felt so unsure of what to do or say since forever. I’ve never had such long talks while naked. He is turning into a lot of firsts. And didn’t even try.

First time someone sees me for what I am from the very beginning and doesn’t run for the hills. He will leave though. In 10 days from now.

24

He wrote me into a creature that only exists in the books I never wrote. And will not write. Speechless. Overwhelmed. Vulnerable. Aroused. His piercing gaze saw everything. Or maybe more. He saw the creature I am at my core, the creature that is never seen. Or maybe he’s as addicted as I am to seeing others as we’d wished them to be and his fantasy simply met mine. I create emotions out of addiction and hold them into being for as long as I can, all the while knowing they will unravel into nothingness. Maybe he does just the same.

I did manage to at least refrain my tears. So emotional. Trembling. Looking the other way. Feeling his eyes observing my every move. More naked than I ever was. My soul overexposed to the bone. The utter need to pull him closer. Resisting the urge to kiss. I calm down. I become the observer. His eyes so very fixing that I read nothing else aside curiosity. So I refrain. Let him get closer. And touch. And kiss. I am, once again, the recipient of the other’s need. I am myself. Following his desires. Saved by the rain that gets me high.

This could turn into a different addiction. To be seen. To read myself into a world larger than life. Through his eyes. Stand still my soul.